duminică, 12 februarie 2012

Marele Actor şi micul dobitoc



Duminică dis de morning. Ningea frumos şi mă durea grav aşa-zisul cap. Apropo, fiţi cu băgare de seamă berile alea străineze şi alcooolizate! Am mixat cum am putut mai bine calendarul ortodox şi dicţionarul de argou, m-am încotoşmănit, am cautat juma’ de oră după un amărât de carneţel pe care mâzgălisem nişte întrebări şi am luat-o la deal prin zăpezi. Ideea era că vine Florin Zamfirescu la SpectActor şi poate-poate prind un interviu. Era cu poate pentru că înaintea mea se anunţaseră unii de la tv. Sticla e sticlă! Tot respectul! Pe drum însă mă gândeam că nu vor scoate ăia harţabalele din studio pe vremea asta. Mă gândeam bine! In plus, îmi treceau prin cap cele câteva interviuri anterioare, cam pricăjite ele, dar toate cu poveste. Trebuia să fie ceva şi de data asta!

La intrarea în teatru mă ia în primire X, sub zodia căreia îmi alint veleităţile culturale. Binevoitoare ca de obicei, dar, de data asta, incapabilă de empatie. Se uită întrebător la moaca mea lungă şi galbenă, îmi pasează reportofonul şi aparatul foto şi mă anunţă că, din motive meteo, tre’ s-o şteargă la L&L, două mici haioşenii canine rămase singure acasă. Mă bag în sală, schimb, după puterile mele, câteva amabilităţi şi mă trag într-un colţ. Începe conferinţa. Marele Actor vorbeşte frumos despre Magia artei actorului. Aţipesc. Mă trezesc la un moment dat şi îl văd pe protagonist uitându-se la mine. Teoretic, n-are cum să mă vadă. Atâta fizică ştiu şi eu. Dau două-trei dume aşa, de ochii vecinilor – şi aţipesc la loc. Mă dezmeticesc vag în vreme ce, din public, A.B., autointitulat „jurist, ţăran şi om sensibil”, face gât, nemulţumit de răspunsul primit la o întrebare pe care, din fericire, am ratat-o. Îmi revin de-a binelea atunci când dna N.R., glorie artistică locală, şi dl C.V., jurnalist cultural, se ridică simultan să întrebe ceva şi, pentru o secundă îşi suprapun vocile! Wooow! Un eveniment pe care îl aşteptam de mult. Mă trezesc zbierând: „Domnu’ V., eu pariez pe dvs.!”. Politicos, omul nostru cedează. Nu pricep ce spune dna N., dar intră în conflict cu Moderatorul! Începe o tiradă împotriva tuturor Moderatorilor! Mama ei de moderaţie! Ne spune, minute bune, că nu vrea să mai vorbească. Marele Actor face ordine. Incă puţin şi se încheie. Mă uit în jur, tv-ul nicăieri. E bine! Fug la Moderator să întreb dacă îmi face rost de 10 minute! Poate! Fug până afară! Dau să fac rost de o revistă cu care să mă prezint la Actor. Dl M. nu mai are niciuna. Arestează un exemplar mototolit de la cineva. Nu, nu e bun ăsta. Îl schimbă cu unul făcut sul. Mulţumesc şi mă duc. Dau peste A.R., aka Birică. Are pantaloni scurţi şi baston. „Ia uite bă’, zic, toată distribuţia din Moromeţii!”. Marele Actor scrie dedicaţii şi face poze. Aştept! Fac poze cu Ţugurlan şi Birică, după 25 de ani de la filmări. E ceva!

Prind clipa şi îl abordez! „Dom’ profesor, aveţi 10 minute să-mi spuneţi şi mie câteva vorbe pentru gazeta culturală?”. Întind revista. Răspuns: „Da, sigur, dar hai să găsim un loc undeva, că eu trebuie să fumez!”. Ei hai! Să am eu atâta noroc? Ieşim în foaier. Îmi apăr prada de diverşii băgători în seamă, îl anunţ pe Moderator de plan, îi spun până şi Directorului că, vreme de o ţigară, Actorul e al meu. Îl pierd în mulţime. Directorul, binevoitor, mi-l recuperează. Ne retragem la etajul 2, pe fotolii. N-avem scrumieră. Vede una pe pervaz, afară. Îşi face drum prin toaletă, deschide un gemuleţ, întinde mâna în zăpadă, apucă trofeul şi îl aduce pe măsuţă. „Cunosc teatrul!”, îmi spune mândru. „De când?”. „A… nu clădirea, ştiu cum merg lucrurile prin teatre!”. Observă că îmi tremură mâna ca dracu’: „În sfârşit, văd şi eu unul care tremură ca mine!”. N-am deci motive să mă îngrijorez. Iată că se poate tremura mult şi bine! „Începem?”.

„Începem!”. Pornesc reportofonul. Pentru siguranţă, pun şi telefonul lângă el. Îi spun că în copilărie credeam îl chemă Danga Langa. Îşi aduce aminte de sketch-ul cu pricina. Câteva minute într-o noapte de Revelion care l-au urmărit ani de zile. A mai fost şi Ion din Năpasta, după care lumea îi spunea că are privire de nebun. A rămas fascinat de personaj. Mai aproape de noi, strada l-a identificat cu Gigi Dumbravă, din telenovela gipsy. Bună asta cu telenovela, că pot să mă leg de rolurile pe care regretă că le-a făcut. Sunt destule, a mai spus-o. Au fost filme slabe, dar asta e. Măcar nu a fost el principalul vinovat. Şi mai e ceva: e împăcat că nu a făcut roluri de propagandă. Hmmm! Hai că mai bag o dată nuiaua şi îi spun că CTP zice altceva: Aşteptarea, Iarba verde…, Mere roşii, Rămân cu tine, sunt „filme cu conţinut propagandistic”. Nu a citit şi nici nu-l interesează ce spune CTP. Cu Iarba verdei, clar nu e aşa. Mă rog, admite că la vremea respectivă toate filmele aveau o oarecare doză de propagandă.

Fum. În colţul scărilor apare dna N. Cu o mână îi fac semn să nu se apropie, pe cealaltă o rotesc a înregistrare.Zâmbeşte şi dispare. Veeere, am împiedicat-o pe N. să vorbească! Vreau respeeect!

Să revenim! Cum îl găseşte clasicul de azi pe tânărul din anii ’70-’80? „Naiv”. Rolul care l-a marcat? Categoric, Ion nebunul. A vrut să plece? I s-a propus, dar n-a vrut. Vai, bariera lingvistică.Ţine să spună însă că, în condiţiile de la noi, ar întrece lejer orice vedetă mondială; pe de Niro de exemplu.

În 1990, era plin de speranţe artistice şi, în bună parte, i s-au realizat. Îi pare rău doar că cinematograful românesc a avut o lungă perioadă neagră. E mulţumit că au existat generaţii întregi de actori buni.

Mă roade o chestie: cum poate juca cineva când ştie că îl urmăresc cei cărora le e profesor? Recunoaşte că e greu. Pomeneşte chiar de o colegă care a rămas stupefiată văzându-şi la lucru fostul profesor. Se teme de o astfel de situaţie.

Vorbim, vorbim.

La un moment dat spun „Mulţumesc!”, şi după cum bine zice manualul, las aparatele să meargă. Îmi povesteşte cu mândrie de Scrisoarea pierdută pe care a făcut-o cu studenţii. De fapt, mai mult cu studentele, căci e un vorba de un Goe înconjurat de Ştefana, Zaharia, Ghiţica cea gravidă, cetăţeana turmentată etc. va fi pe TVR Cultural în ultima săptămână din februarie. Nu ştie precis când. Îşi sună asistenta. Nu răspunde. Sună un regizor din TVR. La fel. Mai stăm la o ţigară, că urmează să intre în biroul Directorului, unde nu se fumează.

Ne despărţim cordial.

Îmi strâng aparatele.

Reportofonul, pe care l-am pornit cu mâna mea, e stins, stins, stins.

Telefonul de rezervă a înregistrat glorios treizeci de secunde.

PS 1. Marele Actor poate fi contactat pentru a confirma cele de mai sus. Dacă va afla finalul, sper să îmi facă onoarea de a mă înjura vârtos.

PS 2. Ieşisem din teatru şi mixam din nou calendarul ortodox şi dicţionarul de argou. Un personagiu care îmi urmărise toată agitaţia a venit să mă roage să-l ajut să publice nişte poezii. El e încă viu, deci eu am încă autocontrol.

PS 3. Nu am încă reacţie de la X. Deci nu ştiu cât mai am de trăit.

Un comentariu: