joi, 11 februarie 2010

"This rugby, it's still strictly political?"


Așa îl întreabă advisoritza Brenda pe Madiba... Madiba, who the fuck is Madiba? mi-ar fi venit să zic în mod normal. Dar nu zic pentru că știu: Madiba e numele de trib al lui Nelson Mandela (pentru detalii pls see http://www.nelsonmandela.org/index.php/memory/views/names/). Căci asta vrea să facă Invictus: un portret spiritual al fostului terorist/pacifist/președinte. Chapeau bas! Și pentru asta apelează la serviciile ireproșabile ale lui Morgan Freeman. La fel! În rolul de ajutor - corespondent alb și mai tânăr al marelui Nelson - e plasat Matt Damon! Oukey, ca de obicei!
Despre două chestii vorbește filmul ăsta: 1) Mandela a fost un om bun (bașca un "politician bun"); 2) Sportul (în cazul ăsta, rugby-ul) este un instrument politic foarte bun. Pe prima o știm de câteva decenii, pe-a doua, de câteva milenii.
Așa că Invictus nu spune nimic nou!
De fapt, trebuie să recunosc că, de data asta, nominalizările la Oscar spun totul: filmul se reduce la Freeman și Damon. Restul, chiar dacă amestecă diverse chestii de mare potențial fizic este lucrat de mântuială. Improvizații, locuri comune etc. etc.
Invictus eșuează exact acolo unde a reușit Mandela. El a priceput că un lucru bine făcut poate să îi atragă chiar și pe cei care, în mod obișnuit, sunt indiferenți sau chiar ostili. Și a simțit foarte bine mecanismele persuasiunii: pentru succesul în politică, a folosit mijloace aparent non-politice. Rezultatul se știe: o extraordinară reușită de nation building.
A fost un personaj extrem de complex pe care însă filmul îl prezintă într-un mod atât de simplist încât, dacă nu ar fi fost talentul lui Freeman, ar fi putut să-l facă antipatic.
Dar - vorba unui tovarăș - la ce să te aștepți de la Clint Eastwood, care nu se poate exprima e prin bastârci.
După ce a tăcut mulți ani, Clint al nostru a început să se creadă filosof și, în ultima vreme, se comportă ca atare, dovedind astfel că nu e.

P.S. Absolut involuntar, am văzut filmul ăsta pe 11 februarie 2010, adică la fix 20 de ani de la eliberarea lui Mandela. Să fie vreun semn?

duminică, 7 februarie 2010

Film cu fete

Haaabar n-aveam de Carey Mulligan. Recunosc deși, acum - la câteva minute după end -, am impresia că o știu din totdeauna.
Am dat drumul la The Education (Lone Scherfig - director, Lynn Barber - memoir, Nick Hornby - screenplay) doar ca să văd și eu ce poate face o fătucă de 25 de ani pentru a fi pusă lângă Sandra, Meryl și Ms Helen Mirren. Mi-era clar că trebuie să fie tare, dar...
Ca să scap, o să spun că povestea (good subject, well written) este despre condiția femeii în societate (unde sunteți, tovarășelor deux-pieces, să mă vedeți?). Și cum putem discuta mai bine despre asta decât plecând de la pățaniile unei englezoaice? În plus, e bine să fie una de acum cincizeci de ani pentru a pentru a evita anumite acuzații de incorectitudine politică. Problema e aceeași și astăzi... Atunci, abia dacă se știa de existența ei; azi se consideră că e rezolvată...
Mă rog, e vorba despre o fată de 16 ani, frumoasă, isteață, cultă, cu o familie conservatoare, la o școală conservatoare. Fata se pregătește pentru Oxford, dar - ce să-i faci? - îi pică cu tronc un nene. De aici dilema: școală sau măritiș? Trebuie să aleagă ce fel de femeie să devină. Pentru că de fapt asta e problema: în societate, în Anglia ca și pe continent, azi ca și în urmă cincizeci de ani, există "feluri de femei". Nu spun mai mult.
Pentru a-i înțelege mai bine zbaterile, Jenny a noastră e înconjurată de multe și diverse "feluri de femei": maică-sa (Cara Seymour), dezghețată dar refulată în "mamă de familie", profesoara împăcată cu destinu-i de intelectuală singură (Olivia Williams), directoarea, cam la fel, dar mai cinică, simulând rolul de gardian, colegele prostuțe care vor fi femei comune, "de nici un fel", blonda încuiată dar, fizic și sentimental, înduioșător de caldă (Rosamund Pike).
Dacă nu o să am norocul de-a păți ce-a pățit nea Mel în Ce-și doresc femeile, măcar știu că mă pot uita repetat la filmul ăsta și poate-poate o să le înțeleg un pic.

P.S. 1. Mi-au sărit și mie în ochi asemănările (voite) cu Audrey Hepburn (o aador!). Mă enervează însă faptul că s-a umplut internetu' de "Carey, noua Audrey". O jigniți pe Carey. Ea a avut, pur și simplu, sarcina de a aduce un omagiu! Și a făcut-o excelent!
P.S. 2. Am zis ieri că Sandra a făcut un mare serviciu Statelor Unite. Ei bine, după urma lui Carey au de câștigat două țări. E atât de convingătoare atunci când își exprimă pasiunea pentru tot ce e French, că, dacă aș fi ceva șef pe la OIF, aș lua-o ca imagine oficială. În plus, alături de celelalte fete din film, spulberă prejudecata englezoaicelor urâte și alte câteva. Așa că domnilor biurocrați de la Bruxelles (sau de la Moscova sau din orice structură politică cu identitate ambiguă), stați cu ochii pe fetele astea și vedeți ce puteți negocia.
P.S. 3. Nici bărbații din filmul ăsta nu-s de lepădat. Barem Alfred Molina, fost Diego Rivera aka frivolul tipic, e aici tombatera perfectă. Ar fi trebuit reținut pentru Best Actor in Supporting Role!

sâmbătă, 6 februarie 2010

Sandra for America

Eram sub influența lui Precious. De loc ma style, dar, tre' să recunosc: forță, claritate... Totul franc, totul la vedere. Dacă nu scăpăm pe arătură și nu trecem la comentari realist-simplist-generalizatoare, rămânem cu un "film de referință" (I know...), nu cu o capodoperă, dar, oricum... Ceva îmi spune că vom scăpa, totuși, pe arătură și filmul va deveni un mare BS.
Revin. Eram sub influența lui Precious, plus că aveam și capsa cam strâmb pusă de la pseudojobu-mi, când m-am așezat să vă filmele Sandrei Bullock. Sincer, nu mă așteptam la mare lucru. I just wanted to see her. Îmi plăcea oricum tipa, dar, recunosc, nu am luat-o niciodată prea în serios... O "dulce acritură" și nimic mai mult.
Am început cu The Blind Side și după primele 2-3 replici mi-am dat seama că am de-a face cu o treabă bine făcută. Nimic spectaculos, un story ultra-mega-giga clișeizat cu "defavorizatul" (scuzați!, voiam ceva politically correct și asta mi-a venit) care în ciuda tuturor bla..., bla..., bla... reușește să facă ceva - dacă stai bine să te gândești - nu mare lucru. Îmi vin în minte o cârcă de personaje d-astea, de la Forrest la Precious, și ce mă enervează e că se pretinde că o grămadă dintre ele au existat în realitate. Chiar nu mă interesează asta... vreau artă... și am suficient creier cât să pot palpita și dacă știu că ce mi se livrează nu e real sau, poate, mai ales atunci. Nu intru în discuții prea sofisticate la ora asta. Ideea e că, după toate filmele de genul ăsta, rămâi cu impresia că numai în America se poate, că de-aia e tărâmul tuturor posibilităților, dar, dacă e așa, de ce unii sunt defavorizați? Am evita estetica, voi evita și logica (ziceți, nu vă abțineți). Oricum, despre asta este vorba: despre America. Nu despre Forrest, nu despre Sam, nu despre Precious ori Big Micke (pardon, Michael!)... Despre America! Blind Side nu face excepție... O singură precizare: el mută lumina de pe "amărât" pe cei care îl ajută și care, nu sunt deloc "amărâți" - nu dau "din puținul lor" - ci, dimpotrivă, sunt prea șmecheri - dau din "prea-plinul lor". Filmul e, până la urmă, un uriaș exercițiu mobilizator, motivațional cum vreți să-i ziceți... Un instrument de nation (as a team) (re)building. N-am intrat în estetică sau logică, nu voi intra nici în politică! Asta e, dar e bine făcut. Scenariu și dialoguri fff bine scrise (am simțit niște puncte moi, dar merită să trec peste) și interpretări, pe linie, "de zile mari". Sandra sclipește... Face un rol mare, de om mare, într-un fel cu totul special. E pe muchie de cuțit, căci orice mișcare nepotrivită a Sandrei ar putea să o transforme pe Leigh Anne dintr-o femeie frumoasă, deșteaptă și tare într-o panaramă isterică. Ar putea transforma totul într-o caricatură. Nu o face... Actorul ia fix dimensiunile personajului.
Există un prim nivel accesibil tuturor. Cu puțintică atenție, putem ajunge la următorul. Meta-, să zic! Mă enervez, în general, când simt într-un produs artistic alte valori decât cele estetice. Nu zic să nu fie, dar să nu le simt! Îmi plac covrigii cu susan, dar nu suport susanul printre dinți! Or, în filmul ăsta totul e cel puțin dublu rafinat. Am zis deja că mesajul mobilizator e ingurgitabil pentru că e "bine gătit". Autorii (John Lee Hancock, regizor și scenarist; după o carte de Michael Lewis) (își/îmi) pun o problemă morală. De fapt, problema morală: CE ÎNSEAMNĂ SĂ FII BUN? În mod normal, dacă aș fi găsit asta într-un film, aș fi plecat la pește. Aici însă... Mi se pare că lucrurile stau așa: omul își dă seama că unul ca mine ar putea pune o astfel de întrebare. Și... ca să fie sigur, o sugerează atunci când meditatoarea încearcă să-l manipuleze pe Michael. Inevitabil, îți zici: "bă' ăștia chiar vor să îl ajute pe puști pentru că încrederere în el, vor să-l ajute doar așa, de fentă, sau vor de fapt să se ajute pe ei?". Adică, sunt buni, se prefac sau doar par? Filmul se lasă moale în partea gestionată de (etern monumentala) Kathy Bates. După câteva minute, Sandra pune explicit întrebările astea! Reformulez: pentru că un cusurgiu ca mine ar putea spune că totul e un bullshit, personajul principal se întreabă "Am I a bullshit?" și, în felul ăsta scapă...
Mare film, mare rol, mare actriță... Nush care e cea mai mare decorație americană, dar Sandra BullocK ar merita-o!. Reușește, voluntar sau nu, ce n-ar putea să facă un ditamai aparatul de propagandă!

P.S. Găsim și aici mici "șopârle" politice, dar sunt puse ironic și merg...

luni, 1 februarie 2010

Hot shots or bad shots?


Nu știu ce să pricep din Up in the Air. Chiar nu știu. Oukey... capitalismul sălbatic, omul modern(izat), eternul uman... Big fuucking bang! All you need is love... I get it! I'm not stupid! And I like it! But... Cum ni se spune ce ni se spune? Ce a vrut, până la urmă, Reitman să facă? Asta chiar nu înțeleg! Filmul e plin de clișee de toate categoriile și dimensiunile ("făcături", cum bine le zice Andrei Gorzo). Asta poate vedea și un puștiulake care, bolnav fiind de oreion, a stat câteva zile închis în casă și a văzut filme (știu, știu... fac exact ce face filmul; vedeți cum e?). Ce mi-ar plăcea să mai știu e dacă face asta in purpose - adică dacă vrea decupeze, să coleze, să parodieze etc., etc. - sau doar îi scapă prostioare. În primul caz e betooon, în al doilea caz e graaav! Și mi-e greu să cred că e grav, tocmai pentru că dacă ar fi așa, ar fi incredibil de grav! Actually, n-ar mai trebui să folosim cuvântul Oscar... Asta n-ar însemna, oricum, că filmul e de nevăzut. Dimpotrivă, dacă renunți la pretenții și te lași dus de val, la sfârșit poți avea o senzație plăcută.

P.S. 1. Domnilor, în acest film, Alex (cu plecăciuni, Vera Farmiga) zice exact ce zicea Gosha din Moscow does not believe in tears, anume că bărbatul trebuie să câștige mai mult decât nevasta. Vasăzică, e nevoie de 30 (treizeci) de ani pentru ca femeia să ajungă la vorba bărbatului și americanul, la vorba rusului. Pardon, scuzați, nu m-am putut abține!
P.S. 2. Mesdames et cher M. Adamo, în acest film joacă (și) George Clooney!

duminică, 31 ianuarie 2010

Thank... Jules!


Pusesem un semn pe-aici de ceva vreme... Cam fără nici o tragere... Doar asa, ca să fie! Mă mai apuca, din când în când, câte un gând... să mai scriu și eu una sau alta... Nu că aș fi avut ceva anume de zis, dar să nu-mi crească frunze, să nu mă năpădească bălăriile... Bineînțeles, imi trecea repede... Adică imediat ce mă apropiam de tastatură...
Acum, chiar sunt aici. M-am așezat croit să scriu câteva vorbe si văd că mi-a cam ieșit. Cât o să mă țină n-am de unde să știu.
Mă rog, hai să trec la subiect! De fapt, e o cauză sau unii, mai ai dracu', ar zice că e pretext. Luați-o cum vreți! Chestia e că am văzut Julie & Julia și chiar mi-a venit să vorbesc despre. Nu am, nici acum, ceva anume de zis, dar dacă tot am început...
So, we have a story here! A good story with strong characters... Aici e, cred, meritul scriitoarei Julie Powell... E insă prost "pusă în scenă" si aici e, cred, vina regizoarei Nora Ephron. De ce zic asta?
Evident, nu mă apuc să vă povestesc...
Două chestii m-au supărat:
1. Personajele sunt tari, dar sunt înconjurate de locuri comune (poate să fie și asta o strategie de punere în evidență, dar nu cred că e cazul aici si, oricum, juliile nu ar fi avut nevoie de artificii ieftine). Julie Powell trăiește într-un New York ultra-clișeizat... Și trăiește ca o new-yorkeză tipică din filme... E o imagine furată parcă din Sex and the City și învelită într-un cenușiu post 09/11, totul realizându-se foarte subtil prin niște texte ultra-patetice și prin filmarea unui ditamai gropanu' înconjurat de garduri metalice. La fel, Julia Child se bucură de o Franță de spot publicitar, regia având grijă să nu scăpăm nici un "detaliu semnificativ"; ne bagă bagheta în ochi, vinul roșu, în nas, înghesuie toți aprozariștii ambulanți etc., etc.
2. Politica. Nu-i vorba de o politizare a poveștii ci, pur și simplu, de inserții politice complet aiurea, fără nici o legătură cu ce se întâmplă... De exemplu, nenea senatorul McCarthy e parașutat în povestea Juliei Child pentru a-l ancheta pe sotul ei, Paul (Stanley Tucci - foarte bun!). Dar atât, fără nici un impact... nu contribuie nici măcar la conturarea epocii, care, în fond, nu contează nici ea. Julie, după ce chiulește o zi, află de la șefu-so că un republican ar fi concediat-o... Așa ca să vorbim discuții... Ce caută politica în filmul ăsta? Habar n-am și asta mă enervează la culme. De fapt, aș putea face niște speculații psiho-sociologice, dar... cu altă ocazie.
În rest, toate bune și frumoase. În special fetele! Magistrale: a nice girl playing a nice and smart girl (Amy Adams as Julie Powell) și a great woman playing Forrest Gump (Meryl Streep as Julia Child).
Must see!