Film cu fete

Haaabar n-aveam de Carey Mulligan. Recunosc deși, acum - la câteva minute după end -, am impresia că o știu din totdeauna.
Am dat drumul la The Education (Lone Scherfig - director, Lynn Barber - memoir, Nick Hornby - screenplay) doar ca să văd și eu ce poate face o fătucă de 25 de ani pentru a fi pusă lângă Sandra, Meryl și Ms Helen Mirren. Mi-era clar că trebuie să fie tare, dar...
Ca să scap, o să spun că povestea (good subject, well written) este despre condiția femeii în societate (unde sunteți, tovarășelor deux-pieces, să mă vedeți?). Și cum putem discuta mai bine despre asta decât plecând de la pățaniile unei englezoaice? În plus, e bine să fie una de acum cincizeci de ani pentru a pentru a evita anumite acuzații de incorectitudine politică. Problema e aceeași și astăzi... Atunci, abia dacă se știa de existența ei; azi se consideră că e rezolvată...
Mă rog, e vorba despre o fată de 16 ani, frumoasă, isteață, cultă, cu o familie conservatoare, la o școală conservatoare. Fata se pregătește pentru Oxford, dar - ce să-i faci? - îi pică cu tronc un nene. De aici dilema: școală sau măritiș? Trebuie să aleagă ce fel de femeie să devină. Pentru că de fapt asta e problema: în societate, în Anglia ca și pe continent, azi ca și în urmă cincizeci de ani, există "feluri de femei". Nu spun mai mult.
Pentru a-i înțelege mai bine zbaterile, Jenny a noastră e înconjurată de multe și diverse "feluri de femei": maică-sa (Cara Seymour), dezghețată dar refulată în "mamă de familie", profesoara împăcată cu destinu-i de intelectuală singură (Olivia Williams), directoarea, cam la fel, dar mai cinică, simulând rolul de gardian, colegele prostuțe care vor fi femei comune, "de nici un fel", blonda încuiată dar, fizic și sentimental, înduioșător de caldă (Rosamund Pike).
Dacă nu o să am norocul de-a păți ce-a pățit nea Mel în Ce-și doresc femeile, măcar știu că mă pot uita repetat la filmul ăsta și poate-poate o să le înțeleg un pic.

P.S. 1. Mi-au sărit și mie în ochi asemănările (voite) cu Audrey Hepburn (o aador!). Mă enervează însă faptul că s-a umplut internetu' de "Carey, noua Audrey". O jigniți pe Carey. Ea a avut, pur și simplu, sarcina de a aduce un omagiu! Și a făcut-o excelent!
P.S. 2. Am zis ieri că Sandra a făcut un mare serviciu Statelor Unite. Ei bine, după urma lui Carey au de câștigat două țări. E atât de convingătoare atunci când își exprimă pasiunea pentru tot ce e French, că, dacă aș fi ceva șef pe la OIF, aș lua-o ca imagine oficială. În plus, alături de celelalte fete din film, spulberă prejudecata englezoaicelor urâte și alte câteva. Așa că domnilor biurocrați de la Bruxelles (sau de la Moscova sau din orice structură politică cu identitate ambiguă), stați cu ochii pe fetele astea și vedeți ce puteți negocia.
P.S. 3. Nici bărbații din filmul ăsta nu-s de lepădat. Barem Alfred Molina, fost Diego Rivera aka frivolul tipic, e aici tombatera perfectă. Ar fi trebuit reținut pentru Best Actor in Supporting Role!