duminică, 26 februarie 2012

OSCARURI 2012, după mintea mea


Cel mai probabil, The Artist ia fața tuturor şi pe destul de bună dreptate. Lucrătura este impecabilă. Faptul că e mut (cu excepția celor câteva insert-uri sonore menite să marcheze schimbarea de epocă) şi alb-negru nu trebuie să descurajeze. Fiind realizat după tipicul vremurilor de mult apuse, nu pare deloc experimental, e uşor urmăribil şi inteligibil. Singura problemă zic că e diferența prea mare față de celelalte filme, care face concurența un pic nedreaptă. Ar merita, mai degrabă, un premiu special. E cam aiurea să zici că e cel mai bun, când, de fapt, e altfel.

Hugo şi War Horse sunt două creații fenomenale care au ghinionul de a fi ieşit odată cu Artist. Poate că e mai bine aşa, că nu ştiu spre care să înclin. Sunt filme în care numiții Scorsese şi Spielberg îşi dau proba măiestriei – da, după ce le-am văzut, cred că de mult clasicizații aveau nevoie de asta. Sunt chestii complet diferite de tot ce au făcut ei până acum, care te trec prin toate stările posibile şi imposibile. Vor putea fi văzute cu plăcere peste zeci de ani, ceea ce nu cred despre Artist.

The Descendants, Midnight in Paris şi The Help sunt filme simpatice, dar cam fără anvergură. Nu pot să pricep de ce se extaziază atâta lume după primul, mai ales anul ăsta, când există alte filme extraordinare. Help e o colecție de intepretări feminine de mare finețe, dar pe un schelet destul de simpluț, tezist. Midnight e pentru Woody Allen ca Hugo şi War Horse pentru Scorsese şi Spielberg, dar de.... proportions gardées. Foarte simpatic, dar nu mai mult.

Extremely Loud & Incredibly Close, Moneyball şi The Tree of Life nu sunt de nebăgat în seamă, dar mi-e mie lene să tastez.

ACTOR IN LEADING ROLE

Zic Jean Dujardin. Omul a fost bun şi gata. Rog a se vedea. Casandră cum sunt, nu pot să nu spun că s-ar putea să fie singura lui şansă. Cu toate ambâțurile hollywoodiene, se prea poate să aibă fix şansa personajului: să supraviețuiască în altă lume, dar ca marginal. Sper să nu fie aşa.

Demian Bichir e un actor bun, dar – ce să-i faci? - un outsider, care mai şi joacă într-un film despre outsideri, şi ăsta cam tezist. Nominalizarea lui Gary Oldman a fost o surpriză foarte plăcută. Sunt subiectiv. Mi-ar plăcea să câstige, dar nu sper. E prea fin pentru America.

Clooney şi Pitt, cu tot respectul, nu prea au avut ce juca.

ACTRESS IN LEADING ROLE

Probabil va fi Meryl Streep. Ea e extraordinară. E un fel de de Niro al femeilor. Mi-ar fi plăcut să aibă rolul mare într-un film mare. N-a fost să fie. Trebuie să îl amintesc şi pe Mr. Thatcher, Jim Broadbent, care e la a doua performanță în materie de suportat femei mari, după Iris.

Glen Close merită şi ea. E la fel de bună şi parcă mai pătrunzătoare, spre deosebire de Meryl care are ceva meteşugăresc în interpretare. Mă bucur pentru oricare din ele, îmi pare rău pentru oricare din ele.

Viola Davis este tare, ca, de altfel, toaate fetele albe şi negre din The Help. Nu sunt însă convins că rolul ei e chiar Leading.

Rooney Mara e perfect în rol, dar rolul e cam fizic. Destul de puțină interpretare. Oricum tipa are mari perspective, aşa că nu e tragedie dacă ediția asta rămâne în tribună.

Michelle Williams este extraordinară ca Marilyn. Cred că face personajul mai interesant decât a fost persoana. Blonda noastră profită de situație pentru un exercițiu de pisiceală în voie. E de Oscar, dar pentru că există Meryl şi Glen, trebuie să mai aştepte şi, probabil, va mai aştepta.

ACTOR IN SUPPORTING ROLE

Nu ştiu ce să zic.

Kenneth Branagh ca Laurence Olivier e memorabil, dar parcă prea British. Jonah Hill e simpatic, dar şi el, parcă prea fizic (un gras timid şi mucalit, fără prea multă interpretare). Nick Nolte face un rol impresionant, după o viața în care nu a prea fost luat în serios. Măcar de asta ar merita. Plummer, zic eu, ar trebui să iasă din discuție, pentru că prea se joacă pe sine. Parcă e o Giocondă bătrână. Premiul ar fi de complezență. Foarte pe sufletul meu, acum şi întotdeauna, e Max von Sydow. Nu cred că va lua, pentru că asta ar trece drept un afront adus lui Plummer. N-ar fi deloc aşa.

ACTRESS IN SUPPORTING ROLE

Şi aici e greu. După mine ar merge Janet McTeer, care joacă alături de Glen Close în travesti. Fetele din The Help merită şi ele, dar mai degrabă împreună. Melissa McCarthy e bună, dar parcă prea uşurică (evident, nu fizic). La Berenice Bejo, interpretarea se rezumă la zâmbet.

Vedem!

sâmbătă, 25 februarie 2012

Cine nu e la Oscar, dar există

Spre deosebire de mulți alți ani, de data asta nu mă intrigă nici o nominalizare. Am, în câteva cazuri impresia de umplutură/complezență, dar treacă...

Mi se pare însă că nu trebuie să trecem cu uşurință peste absențe. Iată ce zic eu şi sigur am multe lipsuri:


  1. La categoria Băieți – rol principal [Mişcarea gay este rugată să adopte o poziție cât mai straight], trebuia să se găsească câte un loc pentru numiții di Caprio şi Ryan Gosling. Primul l-a făcut pe J. Edgar Hoover cu mare măiestrie. E adevărat că filmul e cam pac-pac (aluzia la marele Clint e neinteționată, dar asumată), dar actorul şi-a făcut bine treaba. În ceea ce îl priveşte pe Gosling, chiar dacă nu e nominalizat, nu mă jenez să spun că 2011 a fost anul lui. Ides of March, Crazy Stupid Love, Drive. Nu ştiu pentru care dintre ele să zic că ar fi meritat nominalizarea, dar, după mintea mea, în toate trei e mai bun decât, să zicem [mişcarea gay e rugată, din nou, să stea cuminte] Clooney în Ides şi în Descendants şi decât Pitt în Tree of Life şi în Moneyball.
  2. Fete – rol principal. Nu cred că trebuie eliminată nici una din listă, dar ar fi trebuit adăugată Keira Knightley pentru A Dangerous Method. Face rolul de dusă cu capul într-un mod fabulos. Pe alocuri jocul e prea studiat, dar poate tocmai de-asta nominalizabil.
  3. Că tot suntem aici, Viggo Mortensen (Freud), Michael Fassbender (Jung) şi chiar Vincent Cassel (Otto Gross) ar fi meritat şi ei un locşor la Băieți – rol secundar. Sacha Baron-Cohen e de băgat în seamă pentru polițaiul stupid [scuzați şi pleonasmul şi incorectitudinea politică] din Hugo. În sfârşit, nu mă lasă nici măcar pe mine sufletul să mă iau de Christopher Plummer. L-aş fi reținut însă nu pentru Beginners (unde e gay octogenar), ci pentru micul/clasicul rol din The Girl with A Dragon Tattoo.
  4. Filme în limbi străine. Almodovaru cu toate perversiunile lui trebuia reținut pentru La piel que habito. N-am priceput de ce i-au dat cu flit. Dar durerea mea mare e alta: Intouchables. Mega-succesul franțuzesc de anul trecut are o rețetă americană cu ingrediente europene: un mahăr paralizat face rost de un îngrijitor cam negru şi cam băiat de cartier. Împreună se apucă de făcut diverse tâmpenii. Plus că prin cadru trece Audrey Fleurot, după care negrul nostru are toate motivele să bălească.
  5. Vreau un Oscar pentru animale. Mă gândesc, evident, la War Horse, dar şi la terrier-ul ăla genial din The Artist.

PS. Lume bună zice de bine de Young Adult şi Charlize Theron. Cred şi eu, dar, până văd, tac!


duminică, 12 februarie 2012

Marele Actor şi micul dobitoc



Duminică dis de morning. Ningea frumos şi mă durea grav aşa-zisul cap. Apropo, fiţi cu băgare de seamă berile alea străineze şi alcooolizate! Am mixat cum am putut mai bine calendarul ortodox şi dicţionarul de argou, m-am încotoşmănit, am cautat juma’ de oră după un amărât de carneţel pe care mâzgălisem nişte întrebări şi am luat-o la deal prin zăpezi. Ideea era că vine Florin Zamfirescu la SpectActor şi poate-poate prind un interviu. Era cu poate pentru că înaintea mea se anunţaseră unii de la tv. Sticla e sticlă! Tot respectul! Pe drum însă mă gândeam că nu vor scoate ăia harţabalele din studio pe vremea asta. Mă gândeam bine! In plus, îmi treceau prin cap cele câteva interviuri anterioare, cam pricăjite ele, dar toate cu poveste. Trebuia să fie ceva şi de data asta!

La intrarea în teatru mă ia în primire X, sub zodia căreia îmi alint veleităţile culturale. Binevoitoare ca de obicei, dar, de data asta, incapabilă de empatie. Se uită întrebător la moaca mea lungă şi galbenă, îmi pasează reportofonul şi aparatul foto şi mă anunţă că, din motive meteo, tre’ s-o şteargă la L&L, două mici haioşenii canine rămase singure acasă. Mă bag în sală, schimb, după puterile mele, câteva amabilităţi şi mă trag într-un colţ. Începe conferinţa. Marele Actor vorbeşte frumos despre Magia artei actorului. Aţipesc. Mă trezesc la un moment dat şi îl văd pe protagonist uitându-se la mine. Teoretic, n-are cum să mă vadă. Atâta fizică ştiu şi eu. Dau două-trei dume aşa, de ochii vecinilor – şi aţipesc la loc. Mă dezmeticesc vag în vreme ce, din public, A.B., autointitulat „jurist, ţăran şi om sensibil”, face gât, nemulţumit de răspunsul primit la o întrebare pe care, din fericire, am ratat-o. Îmi revin de-a binelea atunci când dna N.R., glorie artistică locală, şi dl C.V., jurnalist cultural, se ridică simultan să întrebe ceva şi, pentru o secundă îşi suprapun vocile! Wooow! Un eveniment pe care îl aşteptam de mult. Mă trezesc zbierând: „Domnu’ V., eu pariez pe dvs.!”. Politicos, omul nostru cedează. Nu pricep ce spune dna N., dar intră în conflict cu Moderatorul! Începe o tiradă împotriva tuturor Moderatorilor! Mama ei de moderaţie! Ne spune, minute bune, că nu vrea să mai vorbească. Marele Actor face ordine. Incă puţin şi se încheie. Mă uit în jur, tv-ul nicăieri. E bine! Fug la Moderator să întreb dacă îmi face rost de 10 minute! Poate! Fug până afară! Dau să fac rost de o revistă cu care să mă prezint la Actor. Dl M. nu mai are niciuna. Arestează un exemplar mototolit de la cineva. Nu, nu e bun ăsta. Îl schimbă cu unul făcut sul. Mulţumesc şi mă duc. Dau peste A.R., aka Birică. Are pantaloni scurţi şi baston. „Ia uite bă’, zic, toată distribuţia din Moromeţii!”. Marele Actor scrie dedicaţii şi face poze. Aştept! Fac poze cu Ţugurlan şi Birică, după 25 de ani de la filmări. E ceva!

Prind clipa şi îl abordez! „Dom’ profesor, aveţi 10 minute să-mi spuneţi şi mie câteva vorbe pentru gazeta culturală?”. Întind revista. Răspuns: „Da, sigur, dar hai să găsim un loc undeva, că eu trebuie să fumez!”. Ei hai! Să am eu atâta noroc? Ieşim în foaier. Îmi apăr prada de diverşii băgători în seamă, îl anunţ pe Moderator de plan, îi spun până şi Directorului că, vreme de o ţigară, Actorul e al meu. Îl pierd în mulţime. Directorul, binevoitor, mi-l recuperează. Ne retragem la etajul 2, pe fotolii. N-avem scrumieră. Vede una pe pervaz, afară. Îşi face drum prin toaletă, deschide un gemuleţ, întinde mâna în zăpadă, apucă trofeul şi îl aduce pe măsuţă. „Cunosc teatrul!”, îmi spune mândru. „De când?”. „A… nu clădirea, ştiu cum merg lucrurile prin teatre!”. Observă că îmi tremură mâna ca dracu’: „În sfârşit, văd şi eu unul care tremură ca mine!”. N-am deci motive să mă îngrijorez. Iată că se poate tremura mult şi bine! „Începem?”.

„Începem!”. Pornesc reportofonul. Pentru siguranţă, pun şi telefonul lângă el. Îi spun că în copilărie credeam îl chemă Danga Langa. Îşi aduce aminte de sketch-ul cu pricina. Câteva minute într-o noapte de Revelion care l-au urmărit ani de zile. A mai fost şi Ion din Năpasta, după care lumea îi spunea că are privire de nebun. A rămas fascinat de personaj. Mai aproape de noi, strada l-a identificat cu Gigi Dumbravă, din telenovela gipsy. Bună asta cu telenovela, că pot să mă leg de rolurile pe care regretă că le-a făcut. Sunt destule, a mai spus-o. Au fost filme slabe, dar asta e. Măcar nu a fost el principalul vinovat. Şi mai e ceva: e împăcat că nu a făcut roluri de propagandă. Hmmm! Hai că mai bag o dată nuiaua şi îi spun că CTP zice altceva: Aşteptarea, Iarba verde…, Mere roşii, Rămân cu tine, sunt „filme cu conţinut propagandistic”. Nu a citit şi nici nu-l interesează ce spune CTP. Cu Iarba verdei, clar nu e aşa. Mă rog, admite că la vremea respectivă toate filmele aveau o oarecare doză de propagandă.

Fum. În colţul scărilor apare dna N. Cu o mână îi fac semn să nu se apropie, pe cealaltă o rotesc a înregistrare.Zâmbeşte şi dispare. Veeere, am împiedicat-o pe N. să vorbească! Vreau respeeect!

Să revenim! Cum îl găseşte clasicul de azi pe tânărul din anii ’70-’80? „Naiv”. Rolul care l-a marcat? Categoric, Ion nebunul. A vrut să plece? I s-a propus, dar n-a vrut. Vai, bariera lingvistică.Ţine să spună însă că, în condiţiile de la noi, ar întrece lejer orice vedetă mondială; pe de Niro de exemplu.

În 1990, era plin de speranţe artistice şi, în bună parte, i s-au realizat. Îi pare rău doar că cinematograful românesc a avut o lungă perioadă neagră. E mulţumit că au existat generaţii întregi de actori buni.

Mă roade o chestie: cum poate juca cineva când ştie că îl urmăresc cei cărora le e profesor? Recunoaşte că e greu. Pomeneşte chiar de o colegă care a rămas stupefiată văzându-şi la lucru fostul profesor. Se teme de o astfel de situaţie.

Vorbim, vorbim.

La un moment dat spun „Mulţumesc!”, şi după cum bine zice manualul, las aparatele să meargă. Îmi povesteşte cu mândrie de Scrisoarea pierdută pe care a făcut-o cu studenţii. De fapt, mai mult cu studentele, căci e un vorba de un Goe înconjurat de Ştefana, Zaharia, Ghiţica cea gravidă, cetăţeana turmentată etc. va fi pe TVR Cultural în ultima săptămână din februarie. Nu ştie precis când. Îşi sună asistenta. Nu răspunde. Sună un regizor din TVR. La fel. Mai stăm la o ţigară, că urmează să intre în biroul Directorului, unde nu se fumează.

Ne despărţim cordial.

Îmi strâng aparatele.

Reportofonul, pe care l-am pornit cu mâna mea, e stins, stins, stins.

Telefonul de rezervă a înregistrat glorios treizeci de secunde.

PS 1. Marele Actor poate fi contactat pentru a confirma cele de mai sus. Dacă va afla finalul, sper să îmi facă onoarea de a mă înjura vârtos.

PS 2. Ieşisem din teatru şi mixam din nou calendarul ortodox şi dicţionarul de argou. Un personagiu care îmi urmărise toată agitaţia a venit să mă roage să-l ajut să publice nişte poezii. El e încă viu, deci eu am încă autocontrol.

PS 3. Nu am încă reacţie de la X. Deci nu ştiu cât mai am de trăit.

vineri, 21 octombrie 2011

Mai nimic despre AURORA


A trecut ceva vreme de când a ieșit - și pe pânză, și pe sticlă - AURORA lui Puiu. Reacții puține și palide, după gustul meu. Mi-ar fi plăcut măcar puțină agitație, dar, dacă nu e, nu e... De remarcat, polemica CTP-Gorzo și intervenția aproape neobservată a unui simpatic terț. Dându-l dracu' de copyright, iată:

Despre Aurora
Radu Buruianu, 02.05.2011, 10:37

Stimate domnule Popescu, stimate domnule Gorzo,

Am văzut şi eu, într-un tîrziu, Aurora şi trebuie să mă adresez cuiva. Ar fi existat varianta de a mă lungi la taină cu celălalt spectator din sală dar de... aşa a fost să fie... a trebuit să fugim fiecare la ale lui. Cum sunteţi printre cei - din păcate, cu unul mai puţin - în gura cărora mă uit când vine vorba de filme, mă adresez domniilor voastre.

Sar cu greu peste întrebarea “de ce Aurora?”. Mă tentează câteva speculaţii, dar lasă... Măcar de-ar rămâne ca Rosebud!

Încep cu reproşul dlui Popescu (http://www.gandul.info/puterea-gandului/aura-si-Aurora-6086526 http://www.gandul.info/puterea-gandului/psychopuiu-6089629) cu privire la calitatea de fumător a lui Viorel. E a doua oară când nu înţeleg o apreciere de felul ăsta de-a dumisale - după ce a reproşat Legendei fotografului oficial din Amintiri din Epoca de Aur că nu reflectă realităţile de pe vremuri din Casa Scânteii (http://www.gandul.info/media-advertising/recomandare-ctp-sa-radem-cu-fratii-si-sora-marx-4908978). Şi totuşi de data asta e ceva. Viorel nu este un fumător comun - haideţi, domnule Gorzo, să admitem că există aşa ceva! - sau, oricum, nu unul într-o situaţie comună. Vedem asta din felul în care trage în secvenţa de început şi mai avem clou-uri pe parcurs. Rog să credeţi că, m-oi pricepe nu m-oi pricepe la filme, dar la tutun sunt as şi dacă mi-aţi spune acum Sutor..., parol că nu m-aş supăra. Constatarea dvs., domnule Popescu, nu e inutilă, doar că mi se pare că nu poate rezista ca reproş. Am impresia că jocul cu / de-a ţigara e cât se poate de voulu.

Aş vrea să-mi spuneţi, domnule Gorzo, că mă ţin amatoristic de fleacuri, pentru a vă putea răspunde: Aurorami s-a părut o construcţie epică atât de sănătoasă ca ansamblu, încât merită să-i băgăm în seamă detalii scârţâitoare. M-aş lega de cele câteva faze în care mi se pare magistralul - scuzaţi clişeul! - actor Puiu se clovnereşte cam prea tare: la duş - nu, nu nuditatea e problema! - când se uită cu atenţie să vadă ce şi cum cu inundaţia, atunci când încearcă să probeze arma pe propriu-i gât sau când iese din casa socrilor dând ochii peste cap. Detalii... aşa cum detalii sunt şi microfoanele care se văd adesea din tavan (la şcoală, la poliţie etc.) sau din podea (în apartament, la discuţia cu socrul). Nu sunt vânător de microfoane prin filme, nici nu agreez specia şi, sincer, nici nu mă râcâie prea tare pe retină, dar... E ca la ciorapii de damă... Pentru observator, nu firul rupt e problema, ci ignoranţa purtătoarei. Iar dacă ea e globalmente admirabilă... e păcat! Evident, cusurgii ca mine ar putea descoperi mii de bubiţe şi, la nevoie, le-ar putea chiar inventa...

Revin. Povestea Aurorei, oricine ar fi ea, îmi pare foarte bine închegată. M-am prins şi eu că nu-i naraţiunea “clasică”, aia în care onor autorul îţi dă să ştii fix-precis-exact atât cât vrea el să ştii. Cristi Puiu te lasă ceva mai liber. Nu te ia de mânuţă - şi cu atât mai puţin în spinare - să te ducă pe traseu. Pur şi simplu, te lasă să îl urmezi pe un traseu care, by the way, cel puţin pe alocuri, e marcat. Un exemplu, frivol dacă vreţi: la început, în bucătărie, încă actuala lui Viorel (îi voi spune Andreea) vorbeşte despre o soră a învăţătoarei fiică-sii care lucrează la guvern - ce are… cu prefectura?, recunosc că m-am întrebat şi eu; apare apoi maşina cu număr W…, adevărată particulă nobiliară a republicii româneşti; mai târziu, în magazinul în care nu se vinde lenjerie de damă, omul nostru află că o fată (îi spune chiar el Andreea) lucrează la… Ministerul de Finanţe. Conflictul dintre Viorel şi numitul Stoian e şi el previzibil: nimănui nu-i pică bine când aude că cineva şi-ar “face de cap” cu maică-sa, chiar dacă cineva-ul ăla e taică-su - deşi ştim că mai nimeni n-ar recunoaşte asta în faţa propriului fiu. Pot continua aşa… Ideea e că, din puţin în puţin, dacă eşti dispus să îl urmăreşti, Puiu te ajută să înaintezi în poveste. Nu cred că e vorba de sabotaj în filmul ăsta, domnule Gorzo.

Cel mai tare m-a afectat, domnule Popescu, nu aprecierea că Aurora şi Poliţist se înscriu în acelaşi pattern - deşi nu cred că e aşa, vorba lui Răzvan Rădulescu apud Andrei Gorzo - ci gândul că presupusul pattern are câtuşi de puţin de-a face cu nişte “dialoguri curente, prozaice, adesea monosilabice”. În ceea ce îl priveşte pe Corneliu Porumboiu cred sincer că a reuşit dialoguri de o fluiditate de-a dreptul caragialescă. La Aurora, e mai complicat. E adevărat că Viorel mai mult tace, dar şi când vorbeşte... Câte personaje pot spune atât de clar ce nu le convine? Vânzătoarei de la non-stop îi cere autoritar restul de treizeci de bani, lui socru-său îi trasează linia de demarcaţie în camera vraişte, tatălui vitreg îi aruncă în faţă faptul că aceasta din urmă îi displace, fetelor de la magazin le desface în bucăţi mici minciunica, iar copiliţei de clasa I, colega Luminiţei, îi pune privirea în pământ cu o simplă întrebare. Sincer, domnule Popescu, nu credeţi că în mentalul multor privitori de infotainment cam asta sunteţi şi dvs.: un personaj cu o figură expresivă care iese din când în când pentru a pune pe cineva la punct? Mai mult, sunteţi sigur că printre cei numiţi nu bântuie fantezii cu CTP înarmat? Proportions gardées, sunt cam în aceeaşi postură, aşa că vă rog să nu mi-o luaţi în nume de rău.

Nu voi să cad în „psihologia după ureche”, domnule Gorzo, aşa că nu voi zice nimic despre eticheta de “psihopat” lipită prea des şi prea uşor lui Viorel. Rog doar prudenţă!

În sfârşit, finalul. Dăm din thriller (???) în gag. Îmi place să spun că e “căderea în lume” a personajului, a filmului, a autorului. Apropierea de Poliţistnu mai poate fi negată acum, dar ea e voită… E o fereastră, ultima şi cea mai mare pe care Puiu o deschide… Sincer, am crezut că poliţiştii vor deveni brusc băieţi serioşi în momentul în care omorurile s-au confirmat telefonic. Dar nu… la câteva secunde poantele continuă… Totul pare a fi un fel de a spune: “uite băi, aşa sunteţi voi învăţaţi să primiţi poveştile; eu v-am dat-o altfel!”. Dovada că lucrurile sunt sub control mi se pare faptul că poliţaiul arhetipic e lăsat să scrie Zoltan Istvan cum o ştii el, fără a face vreo glumă din asta Finalul nu poate fi “eronat”, domnule Popescu. Erori pot fi microfoanele din cadru, în rest eu unul resping cuvântul ăsta când e vorba de artă.

27 aprilie 2011,
Radu Buruianu


RE: Despre Aurora
Andrei Gorzo
[membru], 02.05.2011, 13:59: Responsabilitatea pentru microfoanele din cadru o poartă cinematograful în care aţi văzut "Aurora": în proiecţia filmului nu s-au folosit caşeurile (măştile) potrivite. E ceva ce intră în fişa postului de PROIECŢIONIST, deşi, atunci cînd apar neglijenţe, mulţi spectatori (şi chiar cronicari) tind să-i blameze pe realizatorii filmelor.
RE: RE: Despre Aurora
Radu Buruianu, 02.05.2011, 17:18: Va multumesc pentru lamurire! Scuzati ignoranta!

joi, 11 februarie 2010

"This rugby, it's still strictly political?"


Așa îl întreabă advisoritza Brenda pe Madiba... Madiba, who the fuck is Madiba? mi-ar fi venit să zic în mod normal. Dar nu zic pentru că știu: Madiba e numele de trib al lui Nelson Mandela (pentru detalii pls see http://www.nelsonmandela.org/index.php/memory/views/names/). Căci asta vrea să facă Invictus: un portret spiritual al fostului terorist/pacifist/președinte. Chapeau bas! Și pentru asta apelează la serviciile ireproșabile ale lui Morgan Freeman. La fel! În rolul de ajutor - corespondent alb și mai tânăr al marelui Nelson - e plasat Matt Damon! Oukey, ca de obicei!
Despre două chestii vorbește filmul ăsta: 1) Mandela a fost un om bun (bașca un "politician bun"); 2) Sportul (în cazul ăsta, rugby-ul) este un instrument politic foarte bun. Pe prima o știm de câteva decenii, pe-a doua, de câteva milenii.
Așa că Invictus nu spune nimic nou!
De fapt, trebuie să recunosc că, de data asta, nominalizările la Oscar spun totul: filmul se reduce la Freeman și Damon. Restul, chiar dacă amestecă diverse chestii de mare potențial fizic este lucrat de mântuială. Improvizații, locuri comune etc. etc.
Invictus eșuează exact acolo unde a reușit Mandela. El a priceput că un lucru bine făcut poate să îi atragă chiar și pe cei care, în mod obișnuit, sunt indiferenți sau chiar ostili. Și a simțit foarte bine mecanismele persuasiunii: pentru succesul în politică, a folosit mijloace aparent non-politice. Rezultatul se știe: o extraordinară reușită de nation building.
A fost un personaj extrem de complex pe care însă filmul îl prezintă într-un mod atât de simplist încât, dacă nu ar fi fost talentul lui Freeman, ar fi putut să-l facă antipatic.
Dar - vorba unui tovarăș - la ce să te aștepți de la Clint Eastwood, care nu se poate exprima e prin bastârci.
După ce a tăcut mulți ani, Clint al nostru a început să se creadă filosof și, în ultima vreme, se comportă ca atare, dovedind astfel că nu e.

P.S. Absolut involuntar, am văzut filmul ăsta pe 11 februarie 2010, adică la fix 20 de ani de la eliberarea lui Mandela. Să fie vreun semn?